Editoriale Profesori Bologna

Am o experiență didactică de peste două decenii în cadrul învățământului românesc, ceea ce mă îndreptățește, fără doar și poate, să-mi exprim opinia cu privire la semnificațiile sintagmei ICS, la implicarea studenților, la rolul lor capital în optimizarea activității de predare-învățare și, implicit, în creșterea performanțelor unui cadru didactic.

Studenții au fost, sunt și vor fi întotdeauna barometrul în sala de curs. Ar trebui să înțelegem, în secolul XXI,  dacă n-am făcut-o până-n acest moment, că, în funcție de reacțiile lor, fățișe sau indirecte, un profesor se înalță sau decade.

 

Dincolo de orice politici, indicatori, criterii românești, împrumutate de la alții, inventate, pur și simplu, pe timp de criză, război sau pace, dincolo de perspective, de unghiuri diferite din care privim realitatea, câteva întrebări se nasc:

 

Ce este studentul, cum este el definit în mod generic?

 

Cum îl privește profesorul pe studentul din amfiteatru? Profesorul va afirma, peste ani, că acela a fost studentul lui? De ce? E mândru, se laudă cu reușitele profesionale ale acestuia?

 

Semnale sau semne în decodarea corectă a unei activități didactice pot fi aduse în discuție când vorbim de transmiterea adecvată a unui mesaj, de conduită, de metode, de sarcini etc.

 

Chipul studentului.  Privirea transmite foarte mult, modul în care își ordonează trupul în bancă. Poate părea un fapt minor, de neluat în considerare, dar, prin atitudine, prin limbajul corpului, înțelegem dacă studenții sunt cu noi sau în afara amfiteatrului.

 

Șușotelile, vociferările, așa-zisele zgomote de fond. De ce șușotesc studenții în orele de curs? Nu înțeleg, se plictisesc, noțiunile predate sunt arhicunoscute sau sunt predate într-un mod anost, fără participare, neutru, chiar glacial?

 

Întrebările. Cursurile interactive pun accent pe acest aspect, al provocării și dezinhibării studentului. Cum pot fi întrebările? Pertinente sau… (im)pertinente, clare sau ambigue. Era, într-o vreme, ”modern” să se predea, la unele facultăți-mamut, de către un singur profesor, mai multor grupe de studenți. Profesorul trecea dintr-o sală într-alta, cu autoritatea câștigată în fața mulțimii amorfe, nediversificate. O altă metodă: se proiecta pe un ecran, simultan, cursul, dublat de vocea profesorului neimplicat. Nu știu dacă se mai perpetuează acest nefast obicei. Asta înseamnă că, pentru acel profesor, nu contau ființele umane, studenții, ci doar bifarea în masă a unei activități didactice. Asta înseamnă că acei studenți nu aveau posibilitatea să-și ”testeze” proful, să vadă cum gândește dincolo de ecranul impersonal.

 

Cum e privit profesorul de către studenți? Le spuneam anul trecut, la Iași, studenților cu care am stat, într-un mediu academic, la discuții, că, pe cât posibil, încerc să las, când intru la ore, grijile personale în fața ușii. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată pornită peste măsură întru tratarea neadecvată a studenților. Îi consider parteneri, e doar o chestiune de timp până să ajungă, la rândul lor, în aceeași ipostază, cea de profesor. E adevărat că nu-i poți mulțumi pe toți, ar fi impropriu, dar există un ceva special, un canal de comunicare, o empatie, care se formează treptat și care-i unește pe profi și studenți. Într-o instituție academică, ei formează un întreg, se intercondiționează, se influențează reciproc.

 

Sălile de curs, amfiteatrele, pot constrânge. Pentru a-i dezinhiba, profesorul poate apela chiar la metode extracurriculare, mai puțin conformiste, precum scoaterea studenților , la răstimpuri, dintre zidurile universității. La noi, la filologie, și în general la facultățile cu profil socio-uman, e benefică această ieșire în spații neconvenționale, conectarea la altceva. Tot aici aș integra și eliminarea rupturii dintre universități și mediul preuniversitar. Nu e suficient ca, o dată pe an, în cadrul târgurilor de promovare a facultăților, elevii să afle de existența sau însemnătatea unui profil. Mai mult decât cadrele didactice, studenții ar fi cei în măsură să-și promoveze propria universitate sau facultate. Îi implicăm pe studenți suficient în acest proces?

 

Ținând cont de faptul că elevii de azi vor fi studenții de mâine, cum procedăm astfel încât să nu ne regăsim în fața unei realități nedorite? Cum poate fi restabilit echilibrul liceu-facultate? Există continuitate reală între cele două paliere de învățământ? De ce, de multe ori, ajungând la facultate, studentul se blazează și nu-și mai găsește repere? Ce funcționează defectuos? Am făcut un mini-sondaj de opinie în rândul lor la terminarea unui masterat. I-am întrebat care sunt figurile tutelare, mentorii la care se raportează la sfârșitul anilor de studiu? Paradoxal, mulți s-au întors în trecut și au dat exemple de profi veritabili întâlniți în liceu. Să contribuie la această optică și faptul că-n liceu elevii sunt încă ”legați ombilical” de imaginea profesorului-diriginte? Această realitate dispare în facultate, unde studentul e pe cont propriu, lăsat, de cele mai multe ori, să se descurce singur.

 

Deteriorarea imaginii unui profesor începe cu lucruri aparent mărunte. Profesorii nu trebuie să-și promoveze, la curs, sub niciun chip, propriile cărți. Să le vândă, să le considere chiar o condiție sine qua non de a intra în examen. Nimic nu justifică acest gest. Mai mult, îi poate discredita, poate arunca o umbră, în general, asupra activității didactice. Unii profesori (și sunt lucruri, din păcate, binecunoscute!) le cer studenților 0,50 bani sau un leu de căciulă, la fiecare curs, pentru hârtia de xerox consumată pentru textele-suport. Nu ne putem coborî la acest nivel, nu e normal, oricât de nemulțumiți ar fi unii dintre noi de salariile mici din învățământ.

 

Apreciem un student care ne atrage atenția că nu procedăm bine într-o anumită situație sau îl pedepsim ”cum se cuvine” la examen pentru a-i domoli simțul critic?

 

Crește calitatea actului didactic prin implicarea studenților? Cum îi transformăm în  parteneri reali, profund implicați în cercetare? Universitățile ar trebui să formeze și echipe de tineri cercetători, oameni capabili să împingă știința spre alte culmi, nu doar s-o observe, nu doar s-o analizeze la infinit, cu aceleași tehnici, uneori perimate. Proiectele de cercetare, granturile naționale, pun accent pe introducerea în echipă a studenților, masteranzilor și doctoranzilor. Existența unor centre (institute) de cercetare în cadrul facultăților sau intim legate de acestea ar facilita accesul studenților în echipele deja formate, fie ca învățăcei, fie ca posibili membri permanenți.

 

Cum îi scoatem din starea de inerție, cum îi provocăm, cum le arătăm că a învăța ne îmbogățește și ne oferă șansa de-a înțelege viața și, mai ales, pe noi înșine? Care sunt metodele adecvate, cele mai bune?

 

E importantă libertatea de exprimare? Eu îi îndemn pe studenți să gândească, să treacă o materie prin propria lor minte. A lua de-a gata, fără a reflecta deloc pe marginea materialului transmis, fără glosări sau adnotări ulterioare, e neavantajos, profund împovărător. Se creează, e adevărat, momente de alunecare spre alte zone ale cunoașterii decât cele limitate la un anumit obiect de studiu. Discuțiile inițiate pot acapara timpul destinat cursului. Sunt cazuri în care profesorul stăpânește cu greu situația nou creată. Cel mai bun remediu ar consta în prelungirea discuțiilor și-n afara orelor de curs. Relația profesor-student se consolidează astfel.

 

Monotonia și lipsa de participare pot fi înlăturate prin utilizarea unor formule-șoc de predare-învățare sau a unor formule inedite de examinare? Exemplu: schimbarea de roluri la examen. Pe partea de teorie, profesorul numește aleatoriu trei persoane din amfiteatru și le roagă să dea colegilor câte un subiect din materia parcursă. După inevitabilul moment de uimire, ei se vor simți responsabilizați, vor avea în mâini soarta întregului an, se vor gândi bine înainte de a da un subiect și vor înțelege că misiunea profesorului nu e, din acest punct de vedere, întotdeauna ușoară.

 

Îi sfătuim pe tineri să plece la un masterat în străinătate sau le spunem tranșant să urmeze cursurile unui masterat pe care-l patronăm? În acest sens, am avut bucuria de-a le deschide ochii și mințile unor studenți români. I-am îndrumat spre masterate cu alt profil decât cel pe care tocmai îl absolviseră. Inter- și transdisciplinaritatea nu-i o vorbă-n vânt, pot fi făcute multiple conexiuni, disciplinele de studiu comunică pe o hartă universală a cunoașterii, tot ce există e supus acestor legi. Mulți s-au întors din țări străine cu zâmbetul pe buze, împliniți sufletește și profesional, cu chef nebun de-a merge mai departe pentru a-și atinge visul. Cred că în așa ceva rezidă misiunea unui profesor.

 

                                                                        Simona Constantinovici,

                                                                        Timișoara, 15 aprilie 2013